două săptămâni de admitere (8)

A urmat atelierul de improvizație, cel de care îmi era cel mai frică. Băusem cafea pentru energie, îmi luasem haine negre și lejere ca să mă simt bine și chiar mă gândisem ce pălărie îmi poartă noroc. Nu de alta, dar să mă descurc mai bine la improvizat. Adevărul e că mereu am idei, dar fix după ce trece momentul și sunt în drum spre casă. Și atunci îmi vine să-mi scot ochii. Am luat pălăria galbenă, cu toate că parcă eram un gălbenuș de ou obosit (la propriu), dar pornisem la drum cu piese din „Soy Luna”, deci nimic nu putea fi rău.

Și chiar am avut cea mai faină experiență. Clasa de Harry Potter mi-a adus noroc, am prins un prof super mișto care ne-a dat și bomboane la sfârșit pentru că era ziua lui. Începuse chiar bine, ne-a lăudat că nu suntem „chiar cizma”, a primit râsete înapoi, și ne-a spus că abia așteaptă să cunoască tineri entuziaști și talentați. Plus că nu ne-a pus să ne prezentăm pe rând, ceea ce mi se părea DE VIS. Mă simțeam chiar bine după cuvintele lui. Și mă făcea și mai tare să-mi doresc să intru la facultate, doar ca să învăț de la el câte ceva. Dar m-am mulțumit cu un simplu atelier de trei ore.

Eram așa mulți în sală că majoritatea se așezaseră turcește pe jos. Aveam colegi talentați în grupă, inteligenți și spontani și râsetele într-un cor de peste 50 de oameni par mereu mai pline de viață. Nu cunoșteam pe nimeni, dar ne-am continuat poveștile cu subiecte dubioase unul altuia, în timp ce ne tremura vocea și părea că ne blocăm aproape tot timpul. Povesteam despre un concert al dinozaurilor sau ceva de genul. Care devenise caritabil. Care era cu tobe și fluiere. Care nu mai avea niciun fel de sens.

Apoi am țipat unul la celălalt pe ritm de „Pleacă!”, „Nu plec!” și am avut în minte stări și persoane care ne-au făcut la un moment dat să ne simțim prost pentru cine eram și pe care nu mai voiam să le vedem în fața ochiilor. Am țipat la partenerul meu și el la mine de parcă ne uram din cealaltă viață, apoi ne-am luat în brațe și ne-am felicitat. În pauze mă gândeam că voi intra la facultate și sigur mă voi apuca de fumat pentru că rămâneam doar vreo 3-4 „aproape” studenți și ne plângeam că suntem plictisitori.

Am improvizat momente cu ajutorul unei bănci puse în mijlocul sălii și am simțit că se oprea timpul mereu când venea rândul meu. Nu vreți să știți cât mi-a luat SĂ MĂ RIDIC de pe scaun și să-mi iau inima în dinți să improvizez. Când s-a terminat atelierul am simțit un gol în stomac.

Le-am povestit și alor mei totul în detaliu la telefon și păreau încântați de atitudinea pe care o aveam. Chiar păream  mai energică, începusem să-mi gătesc mâncare sănătoasă, mâncam broccoli și humus, și aveam o relație mai bună cu mine. Și asta doar pentru că avusesem un atelier nou.

Ah, și încă îmi repetam poeziile și monologul în fața ușii de termopan, cu geam, de la balcon. Și încă speram să nu mă vadă nimeni din blocul vecin.

***

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *