două săptămâni de admitere (9)

M-am trezit a treia zi la atelierul de mișcare. Din nou cu o cafea la bord pentru energie și puțin traumatizată de cei care avuseseră deja atelierul, care spuneau că e horror și încă au febră musculară. Dar alergasem în liceu de bună voie 20 de ture de stadion în fiecare zi pe timp de vară, făceam cardio și săream coarda, deci nu avea să fie așa greu.

Asta până să-mi dau seama că obosisem deja până să urc scările.

Când am auzit că trebuie să rămânem în ciorapi ca să fim mai flexibili, am simțit că lucrurile devin serioase. Mă uitam la picioarele mele mici, de numărul 36 jumătate care atingeau parchetul negru și mi-am promis că-mi voi cumpăra pe puțin 10 perechi de șosete cu model drăguț, foarte colorați, ca să se asorteze, dacă voi intra la facultate. Cu toate că nu aveam bani.

Am început toți cu o simplă încălzire. Mă încurajam că așa făceam și eu în tinerețe și nu înțelegeam de ce se plângeau ceilalți candidați înainte. Deja mă simțeam o mini-Nadia și mai aveam puțin și ceream o bârnă extra să-mi arăt mișcările. Asta până să ne pună profesoara, o doamnă destul de încrezătoare, ușor roșcată și cu o voce răgușită, dar care inspira frică, să ne întindem pe podea pentru un nou exercițiu. Am simțit cum trupul mi se rupe în două când mi-am apropiat picioarele de urechi, să fac un soi de coșuleț, în timp ce atingeam și podeaua și le lăsam parcă să curgă pe ea. Ca o broască țestoasă întoarsă pe spate.

Și când am crezut că am scăpat, transpirată și cu oasele aproape amorțite, am trecut la un alt exercițiu și am simțit cum oasele îmi trosnesc iar când profesoara mă apasa pe spate, ca să am o poziție corectă. Deja știam că nu o să mă mai ridic din pat două zile. Dar în suferința mea, eram fericită rău. Nu doar că reușisem să fac exercițiile alea complicate, cu toate că nu sunt cea mai flexibilă persoană din lume, dar începeam să-mi cunosc corpul puțin.

Și mi-ar fi ținut starea asta, dacă nu ar fi trebuit să facem și exerciții individual. Strigați pe nume, frumos, în fața tuturor, trebuia să recunoaștem 3 piese cu stiluri diferite, să dansăm pe rând pe ele, iar apoi să o cucerim pe profă cu un circuit care să ne arate flexibilitatea și trupul de gazele: rostogoliri, poduri sau flotări cu bătai din palme. Începea să mă ia anxietatea, teama, transpirațiile, răuțul și toate cele.

Când mi-a venit rândul mai știam doar cum mă cheamă. Am primit un ritm rusesc pe care abia dacă l-am recunoscut, dar să mai și improvizez mișcări sau unduiri pentru el. Am mai știut valsul și disco-ul pe jumătate și m-am bucurat că m-am uitat la „Dansez pentru tine” când eram mică. M-aș fi limitat doar la a ghici piesele, dar până la urmă am încercat să mișc picioarele și mâinile cât am putut de bine. Nu cred că a funcționat.

Totuși, când a venit vremea rostogolirilor nu m-am mai temut. Știam să mă dau peste cap de când eram mică, mă pricepeam la coșuleț, la podul de jos, flotări, genuflexiuni. Eram în lumea mea, ce mai! Și chiar a funcționat. Până m-au lăsat mâinile și mi-am pierdut stabilitatea la flotări. Am făcut una, am căzut pe burtă și m-am retras învinsă din centrul sălii, de pe salteaua care nu stătea nici moartă întinsă.

Am ieșit de la atelier puțin confuză: mă durea tot corpul și simțeam cum mă lua febra musculară în timp ce respiram, dar bucuroasă că am făcut și asta și am rămas cu amintiri ca scoase din filmele cu proști.

***

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *