– EU TE-AM FĂCUT –

Cred că cea mai veche amintire din copilărie este cea în care, nu mai țin minte câți ani aveam, dar îl șantajam pe bunicul din partea mamei să-mi cumpere dulciuri. Eram adunați mai toți în casă, iar bunicul se pregătea să plece la serviciu. De fiecare dată când părăsea casa, avea misiunea de a-mi cumpăra ceva bun de mâncat. Îi închideam pe toți în cameră, iar eu mergeam tip-til pe hol și mă ridicam pe vârfuri să-i spun ce voiam de data aia. Țin minte a doua zi cum îmi aranjase pufuleții și ciocolata pe mobila din bucătărie ca semn că îndeplinise ce-l rugasem. Restul familiei râdea de mine de fiecare dată când îi blocam în sufragerie. Dar ce aveam să fac? Era secretul nostru.

Continue Reading

două săptămâni de admitere (2)

Rămăsesem la momentul în care mi-am primit legitimația. Am avut fluturași când i-am simțit textura în mână, cu toate că în poză arătam de parcă eram constipată de 3 zile. Eram în sfârșit unul dintre candidații la UNATC, cam mic de înălțime, cu rădăcinile lăsate prea mult să crească și puțin împiedicat. Bine, foarte împiedicat. Primisem numărul 47 și cred că nici dacă aș fi ghicit numerele la Loto din prima încercare, nu m-aș fi simțit așa fericită cu numărul ăsta.

Continue Reading

depănând: ZIUA ÎN CARE M-AM MUTAT

Am venit în București în urmă cu fix trei ani. Mi-am întâlnit colega de cameră în tren, în timp ce mergeam să-mi confirm locul la facultate și, ca orice om normal care întâlnește o persoană străină în tren, am hotărât să ne mutăm împreună. După două mesaje schimbate la telefon. Încă stăm împreună de pe-atunci și plângem când trebuie să facem cumpărăturile pentru casă știind cât suntem de sărace. Adevărul e că mai degrabă dai banii pe șampanie cu piersici, decât pe Domestos sau soluție de curățat parchetul, nu?

Continue Reading

două săptămâni de admitere (1)

M-am hotărât în ultimul an ca studentă la jurnalism să mă înscriu la o a doua facultate. Prima dată nu am zis nimănui. Începusem să fac de câteva luni cursuri de teatru, îmi plăcea și mă gândeam fugitiv că ar fi amuzant să fac asta în fiecare zi, nu doar pe timpul weekend-ului.

Continue Reading

depănând: PRIMUL SALARIU

Se face un an și câteva săptămâni de când mă angajasem pentru prima dată și m-a cuprins puțin nostalgia. Era un Septembrie destul de cald, la fel ca cel de acum. Îmi mergea încă mp3-ul cu ecranul spart și abia ce-mi pusesem piese noi lacrimogene pe el, ca să pot începe cu dreptul toată perioada asta. Sunt puțin superstițioasă când vine vorba de începuturi, deci caut să fie totul perfect, mai ales la capitolul muzică. OK, SUNT FOARTE SUPERSTIȚIOASĂ INDIFERENT DE CE SE ÎNTÂMPLĂ.

Continue Reading

– VIAȚA DUPĂ FACULTATE –

Dacă pentru unii, faptul că au terminat facultatea este cel mai bun lucru care li s-a întâmplat în viață, pe mine, m-a dat peste cap. Gândul că nu va mai trebui să mă trezesc de dimineață să ocup o bancă de lemn, faptul că poate nu voi mai găsi pe niciunde sandwich-uri cu pui și ardei ca la autonomatul de la etajul 3 de la Chimie, că nu voi mai da de colegi și vom sta cu toții pe hol cu noaptea-n cap, m-a întristat. Atât de mult, încât mai-mai că am intrat în depresie. Oamenii normali, trec mai departe, se angajează, își trăiesc viața. Eu, încă din generală, rămân într-un butoi de melancolie până să-mi revin.

Continue Reading

– CU NEHOTĂRÂREA ÎN BRAȚE –

“Bună, sunt Alexandra, studentă în primul an la Jurnalism și realizez un material…”

Cam așa începe. Cu entuziasm și speranță pentru toată lumea.

“Bună, sunt Alexandra, absolventă a Facultății de Jurnalism și au trecut cam două luni de când nu am mai scris.

Și în cazurile nefericite se încheie așa. Pentru că ajungi la capăt de drum și habar n-ai ce va fi cu viața ta din punctul ăla.

Am terminat facultatea acum o săptămână. Între timp am dat și examenul de licență și am avut un sentiment ciudat când m-am uitat pe legitimația de student pe care am primit-o în primele zile. Eram mai copil decât acum. Am venit în București în urmă cu trei ani, când mi se părea super-super-wow că vedeam cu ochii mei toate locurile pe care le vedeam doar la televizor, în filme sau jurnale de ora 18:00.

Continue Reading

– CE MAI CITIM? –

Teancuri de hârtii colorate. În unele coțuri prețuri ce trec de doi lei. Miros de ziare sau de reviste abia scoase din tipar, amestecat cu miros de metrou, flori de la taraba de lângă sau asfalt. Unele numere ținute în soare, aranjate ca soldații, altele îngrămădite în căsuțe verzi, puse din loc în loc pe bulevarde. Înauntru vânzătorii care mai apucă să răsfoiască un nou număr. Au timp pentru că nu prea trece nimeni în grabă să le ceară ajutorul.Ce se cumpără? Nimic. Ăsta a fost răspunsul mai multor vânzători de la chioșcurile de ziare din București. Vânzători pe care îi vedeam ca pe niște eroi când eram mică pentru că îmi aduceau mereu revistele preferate. Mi-au dat mai multe motive, motive pe care le cunoșteam oarecum, dar mă temeam să le accept: că totul se găsește ușor pe internet acum, că foarte rar rămân cu ziare nevândute, că va fi și mai rău de acum înainte, că nu e interesat nimeni de cărțile bisericești sau cele cu rețete minune date la ziare. Nici măcar revistele de gătit nu mai cuceresc pe nimeni.

Continue Reading

– PIERDUTĂ ÎN SPAȚIU –

Am 21 de ani și încă mănânc cipsuri și îmi iau o zi liberă de la facultate atunci când nu am chef să mă ridic din pat. Încă amân să spăl hainele la timp și încă dorm cu un cățel de pluș pe nume Bobiță pe care îl am de la 9 ani. Mă simt imatură din toate punctele de vedere, deși peste două luni voi termina facultatea. Un adult în devenire care în clipa de față nu știe dacă a ales bine ceea ce credea că la 18 ani era perfect pentru el. Că va cuceri lumea.

Nu mai am curajul de atunci și începe să-mi fie o ciudă groaznică.

Continue Reading

– DE TEAMĂ SĂ –

 #DEX: anxietáte sf [At: V. ROM. aprilie 1934, 88 / Pl: ~tăți / E: fr anxiété] 1. Împrejurare. 2 Neliniște. 3 Teamă. 4 Stare de neliniște însoțită de palpitații, sufocare etc. întâlnită în unele boli nervoase.

Eram în generală și urma să prezint un proiect în fața clasei. Aveam istorie și tema era să prezentăm un personaj cunoscut, într-o manieră cât mai originală, în așa fel încât să-i menținem atenți pe colegi. Am ajuns în fața clasei și nu m-am uitat la ceilalți colegi. Priveam ori în jos, ori spre profesoară. Îmi tremurau mâinile și picioarele, eram roșie la față și mă bâlbâiam la fiecare două litere pe care încercam să le unesc. Nu am putut să prezint cum mi-am imaginat tocmai din cauza asta. Cu toate că învățasem din greu, încă din vacanța de iarnă. „Dacă vor râde când îi spun numele?” „Dacă nu sunt atenți?”, „Dacă nu vorbesc suficient de tare?”, „Dacă nu pasă nimănui?”, „Dacă nu am timp?”. Se învârteau toate astea în capul meu și nu mă lăsau o clipă să mă concentrez pe ceea ce aveam cu adevărat de făcut. Așa că am citit și m-am așezat în bancă după 10 minute. Așa au continuat prezentările mele. Și anii mei ca elevă, adolescentă și studentă.

Continue Reading