– SCHIMBAREA CEA MARE –

Am făcut 22 de ani și nimic din ceea ce-mi era familiar nu mai există. Patul în care dormeam s-a transformat într-o canapea care miroase a lemn rece, mult prea mare și înaltă, un televizor subțire i-a luat locul celui cu spatele mare care mă trezea în diminețile de școală. Ușa de la intrarea în bloc pe care colorasem un 10 C cu cea mai bună prietenă din generală este acum una mică, de termopan prin care abia reușești să te strecori. Au mai rămas prin scara blocului doar pereții zgâriați și desenele de când eram mici, câteva haine care nu mă mai încap în dulapuri și ai mei cu părul cărunt și câteva kilograme în plus încă dând viață casei.

Mereu mi-a fost teamă de schimbări. Am avut un nod în stomac acum trei ani când am plecat la facultate, avem nevoie să dețin mereu controlul asupra situațiilor și am preferat să trăiesc ca un robot mult timp. Am regretul că nu m-am implicat în mai multe activități pe timpul liceului, că nu am fost mai îndrăzneață și că am ascultat mereu de ceilalți care „știau mai bine”, că nu am ieșit mai deloc din Petroșani pe când eram adolescentă. Că nu m-am angajat și m-am responsabilizat mai repede, că nu m-am lăsat să fiu mai curajoasă, înainte de a da cu capul de viață, nepregătită. Că nu m-am regăsit mai repede. Prietena mea din liceu, studentă la psihologie, i-ar spune mentalitate rigidă. Dacă ar fi după mine, aș traduce-o prostie și frică.

Sunt de multe ori o persoană care se plânge, fără să facă schimbări. Că are 4 kile în plus, dar doarme cu o oră mai mult, deși ar putea face abdomene. Că nu citește suficient și nu se informează bine, dar în autobuz stă cu nasul în telefon și urmărește lucruri superficiale. Că nu muncește destul și pierde timpul, dar nu-și dă viață ideilor printr-o altă formă. Că încă nu are stabilitate financiară, dar dă 20 de lei pe frappe-uri.

„Felul în care gândești, determină felul în care te simți”, spune terapia cognitiv-comportamentală. De multe ori faptul că aveam o părere negativă despre mine îmi influența felul în care îmi trăiam viața. Sunt multe gânduri iraționale care ne întăresc ideea că nu suntem suficient de buni, că suntem impostorii propriei vieți, că nu vom reuși niciodată pentru că nu suntem deștepți sau frumoși ca ceilalți. Și așa ajungem să ne sabotăm și să refuzăm să ieșim din zona de confort de teamă că vom greși.

Oamenii au de gând să-și facă o listă de dorințe la început de an. Și eu obișnuiesc să o fac, uneori o îndeplinesc pe jumătate. Chitara nu mi-am cumpărat-o, de călătorit n-am călătorit nici anul ăsta cât mi-am dorit, n-am mers cu avionul, n-am citit mai mult și nici n-am scris mai mult. Dar mi-am luat licența, am descoperit teatrul și am cel mai fain job.

Cu toate astea, sunt zile în care văd doar lucrurile pe care nu reușesc să le fac, mă limitez singură și în același timp pun o presiune uriașă pe mine să iasă lucrurile perfect. Am așteptări ideale de la oameni care ajung apoi să mă dezamăgească, încă nu pot să bag mâna în foc și să recunosc ce-mi place cu adevărat și cum îmi voi trăi viața de acum înainte. Dar știu sigur că n-aș vrea să fiu mereu constrânsă de propria minte. Anul ăsta care se apropie, poate îmi va aduce un laptop nou pe care să-l pot purta pe unde vreau, cafele și oameni noi în viața mea, agende cu model drăguț sau o altă locuință.

Dar aș vrea să-mi dau singură boost-ul ăla de energie, să pot să accept schimbarea în viața mea mai repede. Să fiu mai flexibilă și mai încrezătoare, cum le-am văzut pe tipele din filmele de Crăciun. Să spun lucrurile pe care mintea mea le strigă, dar pe care prefer să le țin pentru mine de atâtea ori. Este un efort uriaș să lași vocea critică să dispară, să te detașezi de cine obișnuiai să fii și să-ți dai voie să fii tu pur și simplu. Dar cine a spus că poți să schimbi cine ai fost timp de 22 de ani într-o zi sau săptămână? E importantă și conștientizarea ca prim pas.

Am început prin a pleca pentru prima dată de acasă de Revelion prin a-mi cumpăra bilet la Electic Castle și a-mi alege 6 cărți nou-nouțe de răsfoit. Am trecut la o altă nuanță de blond și berete colorate, să le spun alor mei că am nevoie de intimitatea mea uneori și să mă desprind de oamenii și lucrurile care nu prea îmi făceau bine.

La tine cum a început?

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *