– CU TALENTUL DE MÂNĂ –

Nu m-am considerat niciodată o persoană talentată. La școală nu mă lăudau profesorii până uitau să-și mai țină ora și rare erau momentele în care excelam la ceva anume. Mă vedeam o elevă mediocră, cum s-ar spune, dar nu sufeream din cauza asta. Nu aveam o materie preferată, dar îmi plăcea să învăț cam la orice. Îmi plăcea și matematica, doar că mă panicam la examene prea tare și luam cele mai mici note din clasă. Cât timp eram la liceu, am rugat-o pe maică mea să mă dea la lecții de chitară clasică. Îmi plăcea totul la instrumentul ăla: forma, sunetele pe care le scotea, îmi plăcea ideea de acorduri și de degete însemnate din cauza repetițiilor. Îmi terorizam prietenele de fiecare dată când auzeam o chitară și mă gândeam să-i omor în secret pe cei care aveau una acasă și să le-o fur.

Dar mi-a trecut repede.

Pentru mine a începe să cânți la un instrument însemna să ai voce. Să ai talent nativ pentru asta, să te descopere un profesor de muzică și să te ducă la festivaluri sau concursuri pentru a striga în gura mare cât de mândru e de tine. Eu nu prea eram făcută pentru asta. Aveam cam 14 ani pe atunci și-mi vedeam limitate șansele de a începe să iau lecții pentru că pur și simplu eram afoană. Plus că îmi trecuse timpul. Oamenii care cântă, trebuie să înceapă de mici să studieze, să aibă o pregătire riguroasă. Așa că mi-am zis că muzica nu e pentru oricine și m-am consolat cu gândul că o să-i ascult pe alții şi o să-mi treacă. În mintea mea, artiștii adevărați se nășteau cu o chitară atârnată de gât.

Continue Reading

Șanse.

Probabil am eu ceva la cap. Probabil e doar perioada asta ciudată în care nu-s trezită la realitate exact cât ar trebui. S-ar putea să n-am dreptate, iar peste câțiva ani să citesc asta și să râd. Sau s-ar putea să nu. Hehe.

Nu știu dacă îți faci norocul cu mâna ta. Sigur nu mi-ar ieși asta oricum. Nici șireturile nu mi le leg bine și am 20 de ani imediat. Doar că de când începem să creștem și noi ca oamenii, ni se taie aripile. Toți din jurul nostru sunt niște magicieni tare buni.

-Păi da’ ce? Poate ăla să cânte la tobe? Ce instrument mai e și ăla?

-Cum să îți placă să faci tatuaje, când tu trebuie să fii medic?

-Ce șanse ai tu, când nici numele nu ți-l pronunță lumea bine?

Trec prin descurajări din astea cretine de când mă știu. Uneori mă gândesc că pentru mine au fost inventate, dar apoi realizez că nu sunt singura care a auzit că îți trebuie bani în portofel, nu fluturași în stomac. Că nu-ți dau ei de mâncare. Șansele îți sunt numărate de toate rudele în parte și tu oricum n-ai față de tot ce îți dorești.

Mi-am dat seama că așa o să fie tot timpul în viață. Mulți renunță să facă lucruri, pentru că vin alții din spate și le spun să se oprească, să-și dea două palme și să revină la realitate că nu-s pe drumul cel bun. Și încep cu sfaturile. Și cu amintirile „Păi și mie îmi placea să cânt la vioară, doar că…m-am lăsat. A fost așa, o pasiune. Trebuia să fac ceva mai…serios.”

Și mai întrebați-mă de ce există vânzătoare irascibile și medici nepricepuți. OARE?

Și acum, lăsați urechile la mine. Știu că unele lucruri pe care le scriu aici nu prea le fac eu în viața-mi de zi cu zi. Dar, nu asta contează. Aveți încredere, fraților! Aveți încredere în chestia aia mică pe care o doriți, la care visați de când vă certați cu prietenii din fața blocului și pe care v-a dat-o Dumnezeu. Că ea contează în viața asta.

Am încredere că un talent va fi tot timpul recompensat, oricât de LUNG, TÂMPIT, GREU, FĂRĂ BĂNCI DE LA PRIMĂRIE va fi drumul. Cred că cineva care cântă din suflet, va putea fi ascultat de publicul ăla mare pe care și-l dorește de când era mic. Cred că cineva care visează să danseze, o să fie remarcat dacă dansează până nu mai poate.

Cred în toate astea, pentru că și cei care sunt acum faini în ochii noștri, au fost la fel. Singuri și cu visurile lor de mânuță. Chestia e să strângi și tu bine. Și dă-l naiba de noroc.

Continue Reading