depănând: PRIMUL FAIL DE ANGAJARE

Când treceam în anul II, mi-am dat seama că stau cam degeaba, așa că în vara aia, am luat atitudine și m-am hotărât să-mi câștig bănuții. Prietena și colega mea de facultate mi-a povestit de așa-zisele promoții pe care le fac tinerii în supermarket-uri, iar suma pe care o câștigau pe munca depusă, era acceptabilă. Mă gândeam că-mi cumpăr beri de toți banii. Beri și botine cu toc. Și bineînțeles că va fi ca un prim job și că mă va scoate puțin din zona de confort, că voi ajunge să vorbesc cu oamenii și nu voi mai fugi de ei când va trebui să-i abordez. Da, eram mai sălbatică față de cum sunt acum.

Continue Reading

două săptămâni de admitere (5)

Ziua primei probe a fost una cu insomnii și bătăi de inimi la 03.00 dimineața. Mi-am pregătit hainele cu o seară înainte și le-am așezat pe canapea, gândindu-mă că se vor îndrepta până dimineață părțile șifonate. Îmi pregătisem și rucsacul cu portofoliul, după ce mai repetasem încă o dată poeziile și mă băgasem sub plapumă. Eram speriată și mă uitam la „Băieți de oraș”, deși era prima dată când făceam asta, de trei ani de când se tot face reclamă la serial.

Continue Reading

două săptămâni de admitere (4)

Nu mai puteam să vorbesc. Aveam și un început de febră, gâtul îmi era ca o floare roșie cu țepi și nasul de parcă stătusem prea mult afară, în frig, și se lipiseră nările. Am încercat cu Tantum Verde, dar parcă mâncam mentosane ieftine fără gust. Am luat Decasept de la farmacie, Paracetamol Sinus, toate sortimentele de ACC. Nu mai zic de ceaiuri și supe ba cumpărate la plic, ba făcute de la zero, de mâinile mele bolnave. Răceala parcă mai rău mă lua. M-a ținut în suspans până duminică, 2 septembrie, când începuse deja să se înțeleagă când salutam sau întrebam persoanele de lângă mine ce fac. Am dat 50 de lei pe un spray de gât și încercam să mă încurajez că va funcționa și că voi putea vorbi.

Continue Reading

două săptămâni de admitere (3)

Aveam gata toate actele. Rămăsesem singură în București și parcă auzeam întruna un ceas ticăind, cu toate că nu am unul. Eram foarte emoționată la gândul că voi face lucrul ăsta, cu toate că îmi îndoisem deja dosarul la un colț. Eram fericită totuși că nu vărsasem cafea sau suc pe el. Aveam gata și repertoriul. Îmi alegeam în fiecare seară câte o poezie de care îmi aminteam că-mi plăcea când eram mică sau pe care o mai făceam la școală. Povestirea am ales-o la fel, dar la monolog încă mai aveam dubii.

Continue Reading

două săptămâni de admitere (2)

Rămăsesem la momentul în care mi-am primit legitimația. Am avut fluturași când i-am simțit textura în mână, cu toate că în poză arătam de parcă eram constipată de 3 zile. Eram în sfârșit unul dintre candidații la UNATC, cam mic de înălțime, cu rădăcinile lăsate prea mult să crească și puțin împiedicat. Bine, foarte împiedicat. Primisem numărul 47 și cred că nici dacă aș fi ghicit numerele la Loto din prima încercare, nu m-aș fi simțit așa fericită cu numărul ăsta.

Continue Reading

– PIERDUTĂ ÎN SPAȚIU –

Am 21 de ani și încă mănânc cipsuri și îmi iau o zi liberă de la facultate atunci când nu am chef să mă ridic din pat. Încă amân să spăl hainele la timp și încă dorm cu un cățel de pluș pe nume Bobiță pe care îl am de la 9 ani. Mă simt imatură din toate punctele de vedere, deși peste două luni voi termina facultatea. Un adult în devenire care în clipa de față nu știe dacă a ales bine ceea ce credea că la 18 ani era perfect pentru el. Că va cuceri lumea.

Nu mai am curajul de atunci și începe să-mi fie o ciudă groaznică.

Continue Reading

– LUMEA MEA MICĂ –

De fiecare dată când mă întorc în București, la cea de-a doua mea viață cum îmi place să-i spun, mă apucă teama. „Oare ce-oi fi avut în minte acum trei ani, să vin singură, în orașul ăsta mare care pare că e pentru oricine altcineva și nu pentru mine?” „Oare de ce nu am rămas în lumea mea simplă, fără să-mi bat capul cu viața asta agitată sau cu oamenii și mai și?” „Oare viața mea ar fi arătat mai bine dacă aș fi rămas?”

Ilustrațiile îi aparțin Alexandrei Gheorghiaș.

Continue Reading

– AGĂȚAT ÎN TRECUT –

M-am întors în Petroșani de două zile, după ce am lipsit aproape cinci luni. Și cum aproape în fiecare an simt schimbările bruște prin care trecem și eu și orașul, m-a lovit din nou teama de a pierde încă o parte din el. Fără să mă întrebe nimeni s-a făcut casă de pariuri în locul magazinului din care cumpăram cadouri de Secret Santa, iar în localul unde obișnuiam să merg când chiuleam de la liceu sunt puști care mă fac să mă întreb „Cine sunt oamenii ăștia?” E un șampon mare, pentru copii, în locul în care obișnuiam să-mi pun gelurile de duș cu pepene, iar din toate prosoapele din baie, dacă mai recunosc unul. Primăria mi-a tăiat castanii care obișnuiau să-mi facă tema la educație plastică, iar leptopul de pe care scriu acum are tastele diferite și îmi e greu să folosesc diacritice.

Cât timp eram în București erau dimineți în care puteam să jur că stau la mine în pat, e weekend și tot ce trebuie să fac este să deschid televizorul și să pun pe desene. Apoi deschideam ochii. Ajunsă aici, stau cam incomod în pat și vechiul televizor e înlocuit cu unul subțire, care bârâie când pun pe desene.

Continue Reading

– OAMENI MARI FĂRĂ SĂ VREM –

Lucrez de o lună și două săptămâni și încă îmi e greu să mă gândesc că plec dimineața și ajung seara acasă. Probabil ca orice student de anul III, proaspăt angajat, drumurile mele de la Unirii la Victoriei și invers s-au transformat în drumuri de la facultate la redacție și acasă, iar scosul cărților polițiste din geantă în parcuri sau tramvaie, a devenit scosul telefonului din buzunar și citit știri sau reportaje mișto. Carnețelul portocaliu, primit de la o prietenă care a fost în State, are toate filele scrise acum, iar cafelele cu gheață au devenit un moft.

Continue Reading

– ÎN LUPTĂ CU TINE –

Și în generală, și pe timpul liceului, stăteam în banca a doua de la geam. Habar n-am dacă am ridicat mâna de patru ori în acei opt ani de școală. Singurele momente în care mi se auzea vocea, erau doar când eram ascultată sau se deschidea catalogul și la mine. Învățam lecție de lecție, dar nu aveam niciodată suficientă încredere încât să risc să o spun și mereu îmi plăceau testele scrise pentru că era mai puțină bătaie de cap cu ele. Și pentru că nu te auzea nimeni pe foaia de hârtie, deci era mai simplu.

Continue Reading