– VIAȚA DUPĂ FACULTATE –

Dacă pentru unii, faptul că au terminat facultatea este cel mai bun lucru care li s-a întâmplat în viață, pe mine, m-a dat peste cap. Gândul că nu va mai trebui să mă trezesc de dimineață să ocup o bancă de lemn, faptul că poate nu voi mai găsi pe niciunde sandwich-uri cu pui și ardei ca la autonomatul de la etajul 3 de la Chimie, că nu voi mai da de colegi și vom sta cu toții pe hol cu noaptea-n cap, m-a întristat. Atât de mult, încât mai-mai că am intrat în depresie. Oamenii normali, trec mai departe, se angajează, își trăiesc viața. Eu, încă din generală, rămân într-un butoi de melancolie până să-mi revin.

Pot spune că perioada după facultate, nu a fost mișto deloc. Cel puțin în capul meu. M-am trezit mai singură și mai pierdută ca niciodată. Cred că a fost pentru prima dată când nu am știut ce să fac cu viața mea și pe unde să o iau. După trei ani de facultate, după râsete, concerte până la 5 dimineața, torturi de ziua mea, drumuri dus-întors pe gratis în Petroșani, chiulit la primul curs, oboseală și cărți citite, m-am trezit pur și simplu, singură, într-un oraș mult prea mare pentru mine. Am uitat de ce am venit aici, cum am venit, mi-am lăsat entuziasmul închis undeva și n-am mai știut care e drumul meu. Se întâmplă să te trezești dimineața și să înjuri alarma că-ți strică somnul, dar să ai un loc în care să ajungi. Eu nu l-am găsit o perioadă și asta m-a blocat și mai rău.

M-am urât, judecat, criticat, tras la răspundere pentru ceea ce nu eram, de zeci de ori pe zi. M-am comparat cu alții și m-am certat de parcă eram tot timpul împotriva mea. Îmi reproșam mereu faptul că eram tăcută în unele situații, că nu luam inițiativă, că nu aveam încredere în mine, că n-am știut să profit de lucrurile care mi s-au întâmplat. Mi-am schimbat locuința, iar lucrul ăsta m-a dat și mai tare peste cap. Adevărul e că au fost zile în care îmi doream doar să dorm pentru că era totul un vis urât și nu prea voiam să-l trăiesc.

Este foarte ușor să te pierzi pe drum. Este foarte ușor să rămâi singur și să nu-ți mai dorești să scrii, să nu mai vrei să ieși din casă pentru că nu te vezi suficient de bun și pur și simplu crezi că dezamăgești. M-am gândit o perioadă să mă fac ospătar, că sunt un parazit, că nu are nimeni nevoie de munca mea și că ar trebui pur și simplu să dispar.

Acum că am tras linie, pot spune că nu a fost totul atât de negru. A fost o perioadă în care am stat singură și am început să mă cunosc în adevăratul sens al cuvântului. Am devenit pasionată și mai tare de teatru și am mers la o groază de piese singură până începuseră să mă cunoască doamnele de la intrare. Am început să mă simt super bine când luam masa singură în oraș sau când mai ieșeam la o cafea. Am încercat să dau la teatru și mi-am îmbunătățit și relația cu ai mei dându-mi seama cât de important e să ai o familie care să te susțină indiferent de nebunia pe care alegi să o faci. Am început să-mi iubesc și camera și să-i dau o însemnătate fiecărui colțișor din ea. Am avut emoții mii și am tremurat ca niciodată. Am devenit mai puțin disponibilă și am încercat să nu mai țin cont de părerile celor din jur, cu toate că încă îmi e greu să fac asta.

Iar după 21 de ani, pot spune că am realizat cât de important este să ai încredere în tine. Indiferent de ce rută alegi, indiferent dacă te oprești să te odihnești la un moment dat, indiferent dacă simți că totul e împotriva ta sau nu înțelegi ce ți se întâmplă. La finalul zilei rămâi doar tu cu tine. Fără colegii din facultate, fără prietenii cei mai buni, fără părinți care să aibă grijă de tine, fără profesori sau mentori care să te învețe ce e bine și ce nu. Ești doar tu și tavanul. Iar faptul că ești împăcat cu tine și te iei de mână prin lumea asta nebună, este suficient uneori. Indiferent că ai 1,60 m sau 1,90 m, indiferent dacă porți fuste sau pantaloni, indiferent dacă te uiți la desene sau la documentare.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *